Din cauza contaminării radioactive, la început se spunea că zona de excludere de la Cernobîl va rămâne nelocuită timp de peste 20.000 de ani, iar Cernobîlul se va transforma într-un deșert lipsit de viață. Trei decenii mai târziu, numeroase studii arătau că o comunitate animală diversă și destul de semnificativă ca număr se dezvoltă totuși în locurile unde s-a petrecut cel mai mare dezastru nuclear civil.

Iar cazul cailor Przewalski este un exemplu uluitor.

Povestea cailor sălbatici din stepele Asiei

Existența cailor sălbatici în stepele asiatice era cunoscută Occidentului din secolul al XV-lea. Dar abia în 1881 știința a descris oficial această specie, pornind de la un craniu și o piele aduse de colonelul rus Nikolai Prjevalski. Astfel, caii cunoscuți până atunci în Mongolia sub numele de takhi (sacri) vor fi denumiți caii Przewalski (Equus ferus Przewalski).

Foarte mult timp, ei au fost considerați drept singurii cai sălbatici din lume. Studii recente arată totuși că, în realitate, ei sunt o formă sălbatică ce se trage din primii cai domesticiți de poporul Botai, în nordul Kazahstanului, acum 5.500 de ani.

În epoca lui Prjevalski, caii sălbatici erau deja rari în stepele Chinei și Mongoliei. Declinul pășunilor și vânătoarea pentru consumul uman i-au adus aproape de extincție. Ultimul specimen sălbatic a fost observat în deșertul Gobi în 1969.

Nici populația din captivitate nu a cunoscut o evoluție pozitivă. În anii '50, singurele 12 astfel de animale erau încă în viață în grădinile zoologice europene. Plecând de la aceste exemplare, a fost lansat un program de reproducere în captivitate, iar specia a fost salvată de la extincție.

Astăzi, sunt cam 2.000 de cai Przewalski. Câteva sute dintre ei trăiesc în libertate în stepele Asiei și în diferite regiuni ale Europei. Și, spre surpriza generală, la Cernobîl.

Caii supraviețuitori

În epoca accidentului de la centrala nucleară, nu exista niciun cal Przewalski la Cernobîl. Abia în 1998 primele 31 de exemplare sunt aduse în zona de excludere. Dintre ei, 10 masculi și 18 femele veneau din rezervația naturală Askania Nova, din sudul Ucrainei, iar 3 masculi proveneau de la un zoo local.

După o mortalitate inițială destul de ridicată, legată de reinstalarea și punerea lor în libertate, s-a înregistrat o rată de natalitate ridicată, care a făcut ca herghelia să ajungă la 65 de exemplare în numai cinci ani. Braconajul intens, între 2004 și 2006, decimează însă populația. Doar 50 de exemplare mai supraviețuiseră în 2007.

S-au luat măsuri de protecție, iar numărul lor a devenit de cinci ori mai mare, în numai 20 de ani, față de momentul sosirii lor în zonă. Ultimul recensământ, efectuat de cercetători locali în 2018, a relevat că în partea ucraineană a zonei de excludere trăiesc 150 de cai. Umblau în grupuri de câte 10-12 cărora li se adăugau grupuri de armăsari și câțiva cai solitari. În 2018 s-au născut 22 de mânji în zona de excludere. Unii au migrat spre nord și s-au instalat în Belarus.

Aparatele foto instalate în întreaga zonă de excludere au arătat că această specie, obișnuită mai degrabă cu stepele, se folosește mult de pădurea de la Cernobîl. Inclusiv de celebra „pădure roșie”, una dintre zonele cele mai radioactive ale planetei. Recentele incendii de la Cernobîl au afectat grav aceste locuri în care umblau caii din zonă. Va fi nevoie de o evaluare pentru a măsura efectele focului asupra conservării speciei în regiune.

Lecțiile cailor de la Cernobîl

Introducerea cailor Przewalski la Cernobîl a fost un succes, de pe urma căruia putem trage mai multe învățăminte. Cazul lor arată încă o dată că în absența omului, zona s-a convertit într-un refugiu pentru fauna sălbatică. Asta ar trebui să ne facă să reflectăm asupra impactului pe care prezența umană îl are asupra ecosistemelor naturale. Fără activitate umană în jur și în ciuda contaminării radioactive, fauna prosperă. Și alte zone afectate de contaminarea radioactivă, cum e cea a centralei de la Fukushima sau locurile unde, în atolurile Pacificului, se desfășurau cândva teste nucleare, păstrează o mare diversitate a faunei.

Poate că ar trebui, pe de altă parte, să ne reconsiderăm viziunea asupra impactului pe termen mijlociu și lung pe care radioactivitatea îl are asupra mediului.

Oricare ar fi adevărul, trebuie să înțelegem mai bine mecanismele care permit faunei să trăiască în zone contaminate radioactiv.

Rămân multe întrebări. Organismele care trăiesc la Cernobîl sunt oare expuse unei radiații mai puțin puternice decât se credea? Această expunere este oare mai puțin nocivă? Oare organismul acestor animale dispune de mecanisme de „reparare” mai eficiente decât ne așteptam în fața afectării celulare cauzate de iradiere?

theconversation.comtheconversation.com

Pentru a răspunde acestor întrebări, e nevoie din nou de știință și de mai multe informații.

În septembrie 2020, cercetătorii speră să înceapă un nou studiu asupra cailor Przewalski prezenți la Cernobîl în încercarea de a le dezvălui misterele și de a explica de ce această specie, ca multe altele, prosperă într-o zonă de excludere, teoretic potrivnică vieții.

theconversation.comtheconversation.com

Versiunea originală a acestui articol, scris de German ORIZAOLA, cercetător din cadul programului Ramón y Cajal, de la Universitatea din Oviedo, a apărut în publicația The Conversation.